|
1.SCURT ISTORIC
Spre deosebire de multe oraşe medievale central şi vest-europene, aşezările din ţările române, promovate ceva mai târziu la rangul de oraş, nu au avut niciodată o suveranitate totală. Oraşul Bucureşti, de asemenea cvasi-autonom, condus de un consiliu format din 12 pârgari şi un judeţ, s-a bucurat de dreptul de sigiliu în limitele îngăduite de domnie, pentru a întări actele ce era autorizat să emane. Nu a existat însă, încă din perioada medievală, o stemă proprie care să fie gravată pe sigilii ci doar variate embleme inspirate din reprezentările de ordin religios. Aceste embleme, care nu au încă un caracter heraldic, pot fi clasificate (v. Paul Cernovodeanu, Consideraţiuni privitoare la pecetiile oraşului Bucureşti în secolele al XVI-lea, 13, pp. 3-44) din punct de vedere iconografic în două categorii, dovedite documentar din a II - a jumătate a secolului al XVI - lea până la sfârşitul secolului al XVII - lea :
1. Fecioara cu pruncul, între 1563 - 1634 ;
2. Buna-Vestire, între 1653 – 1698 .
În secolul al XVIII – lea nu există nici un sigiliu cu vreo efigie a Bucureştilor deoarece domnitorul Constantin Brâncoveanu desfiinţează autonomia conducerii oraşului în anul 1699.
Prima formă heraldică a emblemei oraşului apare în 1822 pe steagul agiei Bucureştilor, înfăţişând Buna-Vestire : într-un scut oval mărginit de două ramuri cu frunze de palmier şi timbrat de o coroană domnească, se află reprezentat la dextra arhanghelul Gabriel ţinând în mâna stângă o floare, la senestra Fecioara. Fundalul arhitectonic al scutului e format dintr-un zid de piatră iar în registrul superior apare Sfântul Duh în formă de porumbel, emanând un fascicul de raze ce luminează capul Maicii Domnului. Scutul oval este flancat de o serie de trofee ( tui, steaguri, suliţă, puşcă, tobă, buzdugan, topor, pistol etc. ) şi are la bază o balanţă, simbol al dreptăţii de care agia trebuia să ţină seamă. În registrul superior al steagului se află la dextra soarele, iar la senestra luna, sub formă de crai-nou.
În 1831 se crează sfatul orăşenesc Bucureşti şi se renunţă la imaginea cu caracter religios a Bunei-Vestiri ca însemn al municipalităţii, adoptându-se în acest sens însăşi emblema Ţării Româneşti, adică acvila cruciată şi încoronată, însoţită de legenda în caractere cirilice : Sfatul orăşenesc al politii Bucureştilor, 1831 . (Acvila a fost bătută pe monedă încă din secolul al XIV-lea, pentru a simboliza statul feudal independent Ţara Românească şi descendenţa sa romană, fiind la aceea vreme o efigie atât de originală, încât era cunoscută drept acvila valahica. Pentru prima oară este semnalată pe o monedă bătută de Vlaicu Vodă (1368), preluată şi pe un sigiliu al lui Mircea cel Bătrân, la 1390 unde apare ţinând crucea în cioc şi privind spre un crai nou care îmbrăţişează soarele. Interesant este aici de adăugat că pe monedele dacice descoperite până acum apare adeseori o acvilă, destul de asemănătoare cu reprezentările de mai târziu ale stemei valahe, ţinând coroana de lauri într-o gheară.) În diferite ipostaze, acvila apare pe pecetiile circulare ale sfatului orăşenesc şi pe sigiliile autorităţilor comunale din cele cinci văpsele (sectoare) ale oraşului.
În 1859, după Unirea celor două principate româneşti, municipalitatea Bucureştilor menţine în continuare ca emblemă a oraşului însăşi stema ţării : scuturile acolate ale Munteniei şi Moldovei, timbrate de coroana domnească.
În 1862, apare şi circulă simultan cu reprezentările heraldice prezentate anterior, o nouă emblemă a Bucureştilor cu elemente specifice, deosebite de cele ale stemei ţării : o pecetie circulară ce înfăţişază un personaj feminin drapat, purtând pe cap o coroană murală cu cinci turnuri şi ţinând în mâna dreaptă o balanţă cu talgerele în echilibru iar în cea stângă, un corn al abundenţei din care ies spice şi flori; în partea de jos este înscris anul 1862 şi legenda în caractere latine : Municipalitatea Capitalei României Bucuresci.
În 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza – atât în urma raportului lui Mihail Kogălniceanu, ministru de Interne, Agricultură şi Lucrări publice, cât şi al aceluia al Consiliului Comunal al oraşului Bucureşti – va stabili o altă stemă a capitalei, reprezentând din nou un simbol cu caracter religios şi anume într-un scut în câmp de azur, pe Sfântul Dimitrie. Scutul va fi timbrat de o coroană murală cu cinci turnuri, având ca tenanţi (susţinători) la dextra un păstor cu un câine simbolizând pe ciobanul Bucur, fondatorul legendar al oraşului, iar la senestra un herald purtând armele ţării, amintind că urbea este capitala Principatelor Unite.
Motivul invocat pentru schimbarea stemei a fost faptul că Sfântul Dimitrie devenise încă din secolul al XVIII – lea, patronul oraşului. Dar, imaginea ce va fi reprezentată, în multiple variante pe toate armeriile Capitalei din 1864 şi până în 1848, apoi după 1990 şi până în prezent, nu este cea a cuviosului Dimitrie cel Nou, călugăr din Basarabovul secolului al XIII-lea, din vremea statului româno-bulgar – cel considerat ocrotitorul Bucureştilor – ci cea a Sfântului militar Mare Mucenic Dimitrie, martirizat la începutul secolul al – IV – lea în timpul împăraţilor Diocletian şi Maximian.
Pe stemele din 1865, într-un scut în câmp de argint, Sfântul Dimitrie apare călare, în armură romană, cu capul gol şi ţinând în mâini o lancie cu vârful în jos. Scutul este timbrat de o coroană murală cu cinci turnuri şi flancat de doi tenanţi : la dextra un ţăran îmbrăcat în port naţional iar la senestra un paj. Coroana murală este flancată la dextra de ustensile agricole
(furcă, coasă, lopată) şi de o suliţă, iar la senestra, de trofee (lancie, ţeavă de tun, puşcă cu baionetă, steaguri-fanioane). În piedestalul ornamental de sub scut şi susţinători se distinge o panglică fără deviză.
La 26 aprilie 1867 stema oraşului Bucureşti se modifică din nou : într-un scut în câmp de azur, Sfântul Dimitrie pedestru ţinând în mâna dreaptă o cruce şi o ramură de dafin, iar în cea stângă o lancie. În partea stângă a scutului se află o cheie şi o spadă încrucişate iar ca tenanţi sunt la dextra un leu, la senestra o femeie dacă (aceşti susţinătorii vor fi îndepărtaţi câteva luni mai târziu, la 4 august 1867) . Pe o eşarfă de azur apare înscrisă deviza oraşului Bucureşti în caractere latine majuscule : Patria şi dreptul meu .
În 1930 Comisia consultativă heraldică (înfiinţată în 1921) va modifica din nou stema municipală a Bucureştilor : într-un scut în cîmp de azur apare acvila Ţării Româneşti, de aur, cu toate atributele cunoscute (coroană pe cap, cruce în cioc, spadă în ghiara dextră, sceptru în cea senestră) purtând pe piept un scut mai mic în care într-un câmp roşu se află Sfântul Dimitrie îmbrăcat în tunică romană, cu o mantie scurtă, cu sandale în picioare şi ţinând în mâna dreaptă suliţa şi în cea stângă crucea. În registrul inferior, peste coada acvilei, se află o panglică ondulată, roşie, cu deviza heraldică cunoscută : Patria şi dreptul meu . Scutul cel mare este timbrat de o coroană murală cu şapte turnuri de argint care poartă în cimier (creştetul, elementul cel mai înalt dintr-o stemă) o acvilă cruciată neagră, de dimensiuni reduse. Această stemă municipală este utilizată pînă în 1948, când Capitala, ca şi celelalte oraşe ale ţării, a rămas fără emblemă.
În 1970, când s-au fixat noile steme ale judeţelor şi municipiilor, a fost eliminat orice element religios sau monarhic. Astfel, la 2 iulie 1970, Consiliul popular al municipiului Bucureşti stabileşte ca elemente componente ale viitoarei steme : un scut albastru (azur), surmontat de o coloană murală, cu acvila aurie în mijloc, ce ţine în ghiara dreaptă o spadă, iar în cea stângă buzduganul de vornic ; pe pieptul acvilei un scut mai mic cu imaginea Ateneului Român ; în partea de jos o eşarfă tricoloră cu inscripţia Civitas Nostra Bucurestiorum .
2.DESCRIEREA STEMEI
În prezentarea noii steme a municipiului Bucureşti adoptată în anul 1994 s-a pornit de la stema stabilită în 1930 de către Comisia consultativă de heraldică, al cărei preşedinte a fost cunoscutul istoric Dimitrie Onciu.
Elementele heraldice însemnate : Sf.Dimitrie, Acvila cruciată, Coroana murală, Acvila în zbor, Deviza Patria şi Dreptul meu, reprezintă în simboluri plastice trecutul aşezării şi rolul ei în devenirea istorică, aspiraţiile şi idealurile comunităţii respective.
Într-un scut roşu este înfăţişat Sfântul Dimitrie, aureolat şi în poziţie pedestră, purtând vestimentaţia specifică legiunilor romane şi atributele unui sfânt militar: suliţa şi crucea. Scutul este plasat pe pieptul unei acvile de aur, care poartă o cruce în cioc şi o coroană deschisă desupra capului. Ciocul şi ghearele acvilei au culoare roşie, purtând în ghiara dreaptă o sabie de argint cu mâner de aur, iar în cea stângă un sceptru în aceeaşi cromatică. În partea inferioară a scutului este prezentată deviza heraldică, Patria şi dreptul meu, scrisă pe o eşarfă tricoloră.
Întreaga reprezentare este plasată într-un scut albastru; deasupra se află o coroana murală de argint, formată din 7 turnuri crenelate. Deasupra coroanei murale se găseşte o acvilă cruciată, în zbor deschis.
Sfîntul Dimitrie, unul dintre principalii sfinţi creştini, sugerează rolul istoric al Bucurestiului ca avanpost al creştinătăţii la frontiera cu puterea musulmană a Imperiului Otoman. El reprezintă în acelaşi timp puterea militară, prin suliţă, şi pe cea sacerdotală, prin cruce.
Acvila cruciată, însemnul cel mai important al statului român, este preluată din simbolistica romană şi aminteşte originea latină a poporului nostru şi continuitatea sa . Ea sugerează codificat, prin zborul său spre înalţimi, voinţa de demnitate a neamului românesc. Crucea purtată în cioc atestă creştinismul adoptat din vremea antică a influenţei romane. Coroana deschisă, purtată de acvilă, este coroana lui Mircea cel Bătrân nume ilustru legat de istoria Bucureştilor şi în vremea căruia oraşul a devenit Capitala de tranziţie a Ţării Româneşti. Sabia din ghiara dreaptă a acvilei evocă necontenita luptă de apărare, iar Sceptrul din partea stângă simbolizează suveranitatea naţiunii române.
Deviza Patria şi dreptul meu, înscrisă pe eşarfa tricoloră, este utilizată din a doua jumătate a secolului al XIX – lea ca semn al interdependenţei dintre libertatea individuală şi statutul politic al ţării; exprimă legătura dintre patrie şi cetăţenii săi, sugerând că fiecare se poate bucura de drepturi depline în ţara sa. Sintagma este inspirată din heraldica occidentală şi atestă faptul că oraşul era scaunul unui principat aflat într-un intens proces de modernizare pe linii occidentale, în perioada de vârf a epocii victoriene ; motto-ul este de fapt o adaptare a celui regal britanic, al celei mai avansate ţări a acelor vremuri: Dieu et Mon Droi – Dumnezeu şi dreptul meu (v. Valentin Mandache, casedeepoca.wordpress.com/...16 ).
Coroana murală reprezintă semnul centrelor urbane. Cele 7 creneluri semnfică statutul de municipiu al Bucureştilor iar poziţionarea deasupra acvilei sugerează rolul pe care îl are Bucureştiul în ierarhia administrativă a ţării.
Acvila cruciată în zbor deschis, plasată deasupra întregii compoziţii, arată că oraşul a fost încă din epoca medievală Cetate de scaun.
3.SFÂNTUL DIMITRIE CEL NOU BASARABOV
Etimologic, numele Dimitrie provine din limba greacă ; în mitologia greacă Demeter, maica poporului (demos = popor; meter = mamă) era zeiţa agriculturii şi a roadelor pământului. Creştinismul a impus numele masculin Demetrios, pronunţat în neogreacă dimomitir. La noi, pe lângă numele bărbătesti Dumitru, Dimitrie (cu prescurtări ca Mitrea, Mitru, Mitu, Dima şi diminutive ca Mitruţ, Mitrel, Mitrică, Mitel, Mitică), există şi numele femeiesc Dumitra (de unde Mita şi alte forme diminutivate).
Sfântul Dimitrie cel Nou s-a născut prin secolul al XIII-lea, pe vremea împăraţilor Petru şi Ioniţă Asan ai statului româno-bulgar, în satul Basarabi, aflat la sud de Dunăre, la 2-3 kilometri depărtare de cetatea Rusciuc, pe râul Lomului. Părinţii Sfântului erau ortodocşi, de origine valahă (română), şi se ocupau cu agricultura şi cu creşterea vitelor. Ani în şir a păscut vitele şi oile ţăranilor din sat, pe colinele din preajma Dunării şi pe văile înverzite ale râului Lom. Atmosfera de viaţă autentic creştină din familie, ca şi învăţăturile pe care le auzea la biserică, l-au făcut să fie blând şi milostiv cu toţi semenii săi. Postea şi se ruga mereu, aşa cum se cuvine unui adevărat creştin. Se îngrijea mult de cei săraci, cărora le împărţea o parte din hrana pe care o primea de la consătenii săi pentru paza vitelor.
Cunoscând pe unii călugări din mănăstirile din apropiere, a aflat de viaţa îmbunătăţită pe care o duceau aceştia, departe de lume şi de grijile ei. Pe măsură ce creştea cu vârsta şi cu înţelepciunea, s-a trezit în el dorul după viaţa monahală, deşi practicase şi până atunci, poate fără să-şi dea seama, cele trei sfaturi cerute oricărui călugăr: sfinţenia vieţii (fecioria), smerenia (ascultarea) şi sărăcia. Drept aceea, într-una din zile, a părăsit lumea, cu toate ale ei, şi luându-şi crucea, s-a călugărit într-o mănăstire din apropiere. S-a aşezat într-o peşteră, săpată în stâncă, pe malul râului Lom. Acolo a petrecut ani în şir în post aspru, înfrânare şi rugăciune, izolat cu totul de lume şi chiar de ceilalţi monahi. Nu se ştie câţi ani a trăit în acea peşteră şi nici cum îşi agonisea cele necesare traiului, după cum nu se ştie nici data trecerii sale la cele veşnice. De un lucru putem fi siguri: că el a fost în permanenţă o pildă vie de aleasă viaţă creştină pentru ceilalţi călugări şi pentru obştea cea mare a credincioşilor.
Se spune că pe când şi-a simţit sfârşitul aproape, a venit pe malul Lomului şi s-a aşezat între două lespezi de piatră ca într-un sicriu. Şi astfel şi-a încredinţat sufletul lui Dumnezeu, fiind înconjurat în chip nevăzut doar de sfinţii îngeri.
Mulţi ani nimeni n-a ştiut de trecerea la cele veşnice a lui Dimitrie. Dar în urma unor ploi puternice, au căzut în apa Lomului şi cele două lespezi de piatră în care era adăpostit trupul Cuviosului pustnic. Acesta a fost acoperit de nisip şi de prundiş, rămânând iarăşi o bucată de vreme neştiut de nimeni în albia râului Lom. Legenda relatează că într-o noapte, Cuviosul Dimitrie s-a arătat în vis unei tinere care suferea de o boală grea, căreia i-a spus că dacă părinţii ei îl vor scoate din apă, va fi tămăduită de boală. Tânăra a povestit părinţilor visul ei şi împreună cu aceştia şi cu alţi credincioşi din sat s-au îndreptat spre locul pe care însuşi Cuviosul îl arătase în vis acelei tinere. De fapt, acolo se şi arăta adeseori o lumină mai presus de fire. Şi căutând cu stăruinţă, au aflat cinstitul trup al Cuviosului Dimitrie întreg şi neputrezit. Binecredincioşii creştini din satul Basarabi, împreună cu preoţii satului, au dus cinstitele moaşte în biserica satului. Tânăra bolnavă, atingându-se de ele, şi-a recăpătat de îndată sănătatea. Vestea despre aflarea cinstitelor sale moaşte şi puterea lor de a tămădui s-a răspândit curând atât în localităţile din sudul Dunării, cât şi în cele din nordul ei.
Tradiţia spune că unul din domnii Ţării Româneşti a ridicat în satul Basarabi o biserică nouă, în care au fost aşezate moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou, spre a fi cinstite de credincioşii care se îndreptau mereu spre satul în care văzuse lumina zilei. Moaştele noului sfânt al lui Hristos au rămas acolo aproape cinci secole.
Între anii 1768-1774 a avut loc un război nimicitor între ruşi şi turci, purtat şi pe pământul românesc, dar şi în sudul Dunării, pe teritoriul fostului stat bulgar, desfiinţat de turci încă de la sfârşitul veacului al XIV-lea. Generalul rus Ivan Petrovici Saltâcov a ajuns cu oştile sale în satul Basarabi. Pe motiv că moaştele ar putea fi profanate de ostaşii turci musulmani, generalul a poruncit ca ele să fie duse în Rusia. Ajungând cortegiul cu racla în Bucureşti, un negustor bogat cu numele Hagi Dimitrie, se pare un macedoromân, precum şi mitropolitul Grigorie II al Ţării Româneşti, au rugat pe generalul rus să lase cinstitele moaşte ale Sfântului Dimitrie cel Nou poporului român şi Mitropoliei ţării, ca o mângâiere pentru multele pagube materiale şi suferinţe îndurate de români în cursul acelui război, mai ales că era valah de neam. Ascultându-le dorinţa, moaştele au fost aşezate cu mare cinste în Catedrala Mitropolitană din Bucureşti în iulie 1774. Mâna dreaptă a Sfântului a fost trimisă, totuşi, la Kiev, unde se crede că se păstrează şi astăzi.
În felul acesta, Sfântul Dimitrie cel Nou sau Basarabov a devenit ocrotitorul Bucureştiului şi al întregii Ţări Româneşti. Multe suferinţe şi felurite boli au fost vindecate în urma rugăciunilor stăruitoare în faţa cinstitelor moaşte ale Sfântului Dimitrie. În vreme de secetă s-au făcut cu ele procesiuni pentru ploaie.
Sfântul patron al Bucureştiului a scos zeci de mii de oameni pe străzile Capitalei, în februarie 1918, în plină ocupaţie germană. Clopotul cel mare al Mitropoliei a dat atunci alarma: moaştele Cuviosul Dimitrie cel Nou din Basarabi fuseseră furate din Catedrală de un grup de soldaţi bulgari. Ştirea a şocat şi a revoltat opinia publică. Temându-se de o răscoală, autorităţile germane au intervenit imediat, deşi exista suspiciunea că jefuitorii acţionaseră cu aprobarea tacită a unui general neamţ. Mareşalul August von Mackensen, guvernatorul militar al României ocupate, a ordonat capturarea făptaşilor şi restituirea sfintelor relicve, cu toate că Bulgaria, aliat al Germaniei, pretindea că are drepturi legitime asupra moaştelor. Mulţimi entuziaste au sărbătorit readucerea moaştelor Cuviosului Dimitrie cel Nou la Catedrala Mitropolitană. Patronul spiritual al Bucureştiului se întorsese acasă. Peste puţin timp, soarta războiului avea să se schimbe brusc. Şi odată cu ea, şi destinul României.
4.SFÂNTUL MARE MUCENIC DIMITRIE IZVORÂTORUL DE MIR
Sfântul Mare Mucenic Dimitrie este înscris în calendarul ortodox pe data de 26 octombrie. A trăit cu o mie de ani înaintea Sfântului Dimitrie Basarabov, în timpul împăraţilor Diocletian (284-305) şi Maximian (286-305).
O tradiţie târzie afirmă că era un bărbat renumit prin cultura şi viaţa lui demnă. Născut într-o familie nobilă de macedoneni din Tesalonic, tatăl său fiind prefectul din Tesalonic, a fost botezat în taină, creştin, de către părinţii săi. Datorită calităţilor sale, împăratul Maximian, asociatul la domnie al lui Diocleţian cu titlul de cezar, l-a numit proconsul în Grecia, iar după moartea tatalui său, guvernator al Tesalonicului.
Deoarece Dimitrie nu a ascuns că este creştin, mărturisindu-şi făţiş credinţa, a fost întemniţat. Deşi se afla în închisoare, Dimitrie a continuat să mărturisească pe Hristos şi să condamne închinarea la idoli, încât mulţi se adunau să îl asculte.
În vremea aceea, creştinii erau trimişi ca pedeapsă, să lupte cu gladiatorii. În aceste lupte, nefiind antrenaţi, creştinii erau victime sigure. Cel mai vestit gladiator, favorit al împăratului, era Lie, vandal de neam, înalt, puternic şi înfricoşător la chip, care se lupta cu cruzime, ucigând fară cruţare mai cu seamă pe creştini. Potrivit tradiţiei, Nestor - un tânăr creştin, cere binecuvântarea de la
Sfântul Dimitrie să-l omoare pe Lie, gladiatorul favorit al împaratului, pentru a pune capăt luptelor sângeroase. Dimitrie îl va însemna cu semnul sfintei cruci pe frunte şi îi va spune: Du-te şi pe Lie îl vei birui, iar pe Hristos Îl vei mărturisi. Acest lucru s-a şi întâmplat, căci Nestor, făcându-şi cruce şi spunând: Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi !, a reuşit să-l înfrângă şi să-l străpungă cu lancea pe Lie.
Înfuriat de moartea favoritului său, împăratul Maximian a poruncit să i se taie capul lui Nestor, iar Dimitrie să fie străpuns cu suliţele. Tradiţia mai spune că, în locul sângelui, din trupul lui Dimitrie a început să izvorască mir frumos mirositor si tămăduitor de boli.
Se pare ca Dimitrie a fost martirizat şi înmormântat iniţial la Sirmium, arătându-se făcător de minuni. În semn de recunoştinţă, oraşul a luat numele Sfântului, astfel încât astăzi se numeşte Sremska Mitrovita (Serbia ). În urma vindecării sale minunate, guvernatorul Iliricului, Leontie, a mutat moaştele sale la Tesalonic, construind o frumoasă biserică în cinstea lui. Ziua mutării moaştelor, 26 octombrie 413, a devenit ziua de prăznuire a Sfântului iar Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir a devenit protectorul Tesalonicului, al doilea oraş ca mărime al Greciei.
În iconografie în primele reprezentări, Sfântul Mucenic Dimitrie nu apare ca fiind militar, ci într-un costum civil care aparţinea clasei senatoriale. Într-un studiu publicat în 2000 în Harvard Theological Research, David Woods a lansat o ipoteză legată de cultul Sfântului Dimitrie, în care susţine că acest cult s-a dezvoltat prin mutarea moaştelor mucenicilor militari Chelidonius şi Emeterius, din Spania la Tesalonic. Guvernatorul Leontie va primi vindecare în urma sărutarii acestor moaşte, în anul 413. Dorind să afle cui aparţin moaştele, David Woods precizează că s-a interpretat greşit inscripţia de la locul moaştelor. S-a citit Demeterius în loc de Emeterius. Această ipoteză, ar putea fi un răspuns la reprezentarea iconografică a Sfântului Dimitrie în chip de militar.
Pe o gravură în fildeş din secolul al X-lea întâlnită în Constantinopol, Sfântul Dimitrie este reprezentat ca soldat de infanterie. Însa, o icoană din secolul al XI-lea din Sinai îl arată ca fiind civil. O altă icoană din Sinai, datând din perioada cruciadelor, pictată în a doua jumatate a secolului al XII-lea, îl înfaţişează pe Sfântul Dimitrie alături de Sfântul Gheorghe. Cei doi sunt reprezentaţi călare, Sfântul Dimitrie pe un cal negru, iar Sfântul Gheorghe pe un cal alb. În timp ce Sfântul Gheorghe este reprezentat împungând cu suliţa un balaur, Sfântul Dimitrie este înfăţişat învingându-l pe gladiatorul Lie.
Având în vedere că Sfântul Dimitrie l-a învins pe Lie prin rugăciune, nu direct în luptă, această reprezentare face trimitere la războiul nevăzut. În icoanele recente, mai ales din Grecia, în spatele Sfântului Dimitrie apare în fundal, Turnul Alb din Salonic.
Sfântul Mare Mucenic Dimitrie se bucură de o evlavie specială în rândul credincioşilor, sărbătoarea sa fiind una dintre cele mai mari sărbători din spaţiul Răsăritului creştin. Este Sfânt militar şi protector al armatelor, ca şi Sfântul Mare Mucenic Gheorghe.
Mare apărator te-a aflat întru primejdii lumea, purtătorule de chinuri, pe tine cel ce ai biruit pe păgâni. Deci, precum mândria lui Lie ai surpat şi la luptă îndrazneţ pe Nestor l-ai făcut, aşa Sfinte Dimitrie, pe Hristos Dumnezeul roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă. ( Troparul Sfântului Dimitrie ).
5.OBICEIURI ŞI TRADIŢII DE SÂMEDRU
Românii au unit, încetul cu încetul, celebrarea unui zeu al Panteonului românesc cu sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir, cu ajunul ei şi cu cea a Sfântului Dimitrie Basarabov, făcând una singură: Sâmedru, o sărbătoare care ţine trei zile.
Sâmedru este patron al iernii pastorale, care a preluat numele şi data de celebrare a Sfântului Dumitru din calendarul ortodox, prăznuit la 26 octombrie. Împreună cu Sângiorzul, Sâmedru împarte Anul Pastoral în două anotimpuri simetrice: vara între 23 aprilie şi 25 octombrie, având ca miez al timpului data de 20 iulie ( Sântilie ) şi iarna între 26 octombrie şi 23 aprilie cu miez al timpului la 16 ianuarie (Sânpetru de Iarnă ).
În opoziţie cu Sângiorzul, care încuie iarna şi înfrunzeşte codrul, Sâmedru încuie vara şi desfrunzeşte codrul, usucă toate plantele de pe câmp. În creaţia populară (legende, credinţe, basme) Sâmedru este un bărbat obişnuit, păstor sau crescător de animale, sau un fecior care se metamorfozează pe timpul nopţii în porc, străvechi simbol zoomorf pentru spiritual grâului. Dar, în ceremonialul nocturn numit Focul lui Sâmedru, divinitatea are înfăţişare fitomorfă: bradul sacrificat (tăiat din pădure) este incinerat în timpul unui ospăţ nocturn, amintind de un străvechi început de anotimp. În ipostază de sfânt , Sâmedru umblă pe Pământ însoţit, adesea, de Sângiorz, cu care a încheiat un legământ pe viaţă şi pe moarte: Sângiorzul trebuie să înfrunzească codrul până la 23 aprilie, iar Sâmedru să-l desfrunzească până la 26 octombrie.
În mediile pastorale Sâmedru se moştenea, din tată în fiu, ca antroponim şi patron al casei. Credinţe şi obiceiuri despre divinitatea precreştină peste care s-au suprapus sfinţii creştini sunt atestate pretutindeni în România, cu precădere în zonele crescătorilor de animale. Fiind stâlp calendaristic de înnoire a timpului sezonal sau anual, Sâmedru concentra numeroase acte ritualice (de purificare, de fertilitate, apotropaice, de divinaţie), practici de pomenire şi de îmbunare a sufletelor morţilor care părăseau, la această dată mormintele, obiceiuri legate de tunderea rituală a coamei cailor, de pronosticare meteorologică, de activităţi social-economice ( data de 26 octombrie era considerată Zi a Soroacelor, când se dezlegau vechi înţelegeri şi se încheiau noi învoieli ).
Practicile legate de cultul mortilor apar bine evidenţiate în sâmbăta dinaintea lui Sâmedru, adică la Moşii de Toamnă, numiţi şi Moşii cei Mari sau Moşii lui Sâmedru. Datină deosebit de importantă în lumea satului românesc, Sărbătoarea Moşilor provine din cultul arhaic al strămoşilor totemici, din vremea geto-dacilor. În cadrul acestui obicei, în apropierea unor mari focuri, se organizau banchete la care spărgeau vase din lut. Şi despre cioburile găsite în gropile rituale, descoperite pe teritoriul României, se crede că ar fi fost ofrande aduse Moşilor de sub pământ. (Cornel Dan Niculae – Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc). În calendarul popular această zi este una dintre cele mai importante sâmbete ale morţilor. Ofrandele care se dau acum pentru sufletele morţilor (grâu fiert, colaci, unt, untură, lapte, brânză, fructe) indică, fără îndoială, ocupaţia celor care le fac. Interesantă este şi formula de invocare a spiritelor morţilor spusă în ţinutul Almăjului şi prin care li se cerea acestora, în schimbul pomenilor date, ajutor, belşug si spor în casă: Voi moşi strămoşi/Să-mi fiţi toţi voioşi/Să-mi daţi spor în casă/Mult pe masă/Cu mult ajutor/În câmpul cu flori (Emil Petrovici, Folclor din valea Almăjului, 19).
Toamna, într-o perioadă de îmbătrânire simbolică a timpului, se consideră că zeitatea populară moare şi învie simbolic în cadrul unui ceremonial nocturn numit Focul lui Sâmedru. Tinerii adunau din timp, pe înălţimile din jurul satelor, grămezi de lemne şi de cetină uscată, în mijlocul cărora înfigeau un brad verde, reprezentare fitomorfă a lui Sâmedru. În tradiţia românească, bradul este arborele sacru prezent în toate ritualurile de trecere. Prin tăierea lui, ritualul reprezintă un scenariu al morţii, dar şi al renaşterii, prin arderea acestuia. La Focul lui Sâmedru, aprins în noaptea de 25 octombrie, participă întreaga comunitate, cu toţii întreţin focul cu lemne uscate, paie şi resturi rămase de la meliţatul cânepii, femeile împart lumânări, colaci rituali, mere şi covrigi, iar bărbaţii, ţuică. Vâlvătaia focului întreţinută toată noaptea de cei prezenţi cu cetină de brad este însoţită de invitaţia: Hai la Focul lui Sâmedru! Dimineaţa, la plecarea spre sat, flăcăii iau câţiva tăciuni aprinşi - simbol al fertilităţii - cu care, odată ajunşi acasă, afumă gospodăria şi pomii din livadă, apoi îi aruncă peste păşuni, grădini şi livezi, pentru ca recoltele noului an să fie bogate. Focul are şi rol apotropaic. Despre tinerii care reuşesc să sară peste acest foc, se spune că se vor căsători în anul care urmează. De asemenea, prin directia în care cad tăciunii aprinsi, părti ale trupului divin, se apreciază care dintre feciori sau fete urmează să se căsătorească în noul an.
Tot de Sâmedru se prevede vremea : ciobanii îşi aruncă cojoacele în mijlocul târlei; dacă pe cojoc se va aşeza o oaie albă iarna va fi lungă şi aspră iar dacă se va culca o oaie neagră, iarna va fi blăndă. De asemenea, dacă Luna va fi plină şi cerul senin, iarna va fi bună, luna plină cu cer înorat, anunţă o iarnă aspră, cu zăpezi grele, iar gerul va fi straşnic (v. T. Pamfile, Sărbătorile la români, 20).
Sâmedru era socotită şi ca Ziua Soroacelor, pentru că în această zi se rezolvau şi se lichidau toate socotelile, chiriile, împrumuturile, slujbele sezoniere şi alte întelegeri încheiate cu sase luni în urma, la Sângiorz ( 23 aprilie ) şi se încheiau noi învoieli, de unde şi zicerea că la Sân-George se încaieră câinii iar la Sâmedru se sfădesc stăpânii ...de Sâmedru se tocmesc din nou servitorii pe la diversele treburi boiereşti şi se strică stânele... se plătesc toate datoriile, iar cine nu-şi stinge datoriile se spune că va da dublu înapoi.
În vremurile străvechi, Sâmedru a fost considerat, nu doar început de anotimp, ci şi început de an. Argumentele care sprijină această ipoteză ţin nu numai de domeniul culturii populare, ci şi de cel economic - sfârşitul văratului şi începutul iernatului, încheierea fermentaţiei vinului, ziua soroacelor - şi biologic - începutul ciclului de reproducţie a oilor şi caprelor, desfrunzitul codrului (v. Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri româneşti, 15 ).
Conform calendarului celtic anul este împărţit în iarnă şi vară, despărţite prin două hotare ale timpului: 1 mai şi 1 noiembrie (Ziua Tuturor Sfinţilor). Acceptând corespondenţa celor două perechi de date, din calendarul celtic şi cel popular românesc, J.G. Frazer afirma: (...) dacă aceste termene au relativ puţină însemnătate pentru agricultorul european, ele sunt deosebit de importante pentru crescătorul de vite căci, la apropierea verii, el îşi scoate vitele pe câmp să pască iarba fragedă, iar când se apropie iarna le aduce înapoi, în adăpostul şi căldura grajdurilor. În consecinţă, nu pare lipsit de temei că împărţirea celtică a anului în două semestre, la începutul lunii mai şi la începutul lunii noiembrie, să-şi fi avut originea în vremurile când celţii erau în primul rând un popor de păstori, a cărui hrană depindea de cirezile sale, şi, ca urmare, marile epoci ale anului erau legate pentru el de momentul când vitele ieşeau din gospodării la începutul verii şi când se întorceau din nou în grajduri, o dată cu sosirea iernii (v. J. G. Frazer, Creanga de aur, 14).
6.CONTROVERSE PRIVIND STEMA BUCUREŞTILOR
Alexandru Ioan Cuza, la propunerea lui Mihail Kogălniceanu, ministru de interne, şi la solicitarea Consiliului orăşenesc Bucureşti, a stabilit prin decretul domnesc din 7 decembrie 1864 o nouă stemă pentru Capitala ţării, reprezentând un scut cu Sfântul Mare Martir Dimitrie (patronul oraşului), ţinând într-o mână suliţa şi în alta crucea (v. Monitorul Oficial nr. 2.771/1864, 6). Ori, aici a intervenit o inexplicabilă confuzie, remarcată şi de unii istorici şi heraldişti de seamă, precum Ştefan D. Grecianu, Dan Cernovodeanu, Maria Dogaru şi alţii, care se menţine până astăzi.
Patronul spiritual al capitalei nu este Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir, înscris în calendarul ortodox la 26 octombrie, un sfânt militar roman, martirizat în timpul împăratului Diocleţian, ci Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, un monah ascet, nevoitor şi rugător la Mântuitorul Hristos pentru binele semenilor săi, prăznuit a doua zi, la 27 octombrie, ale cărui moaşte se află în Catedrala Mitropoliei din Bucureşti de la 13 iulie 1774 şi naturalizat la noi prin cinstirea lui în evlavia bucureştenilor.
Stema Bucureştiului s-a menţinut în această reprezentare, cu unele schimbări neesenţiale privind înfăţişarea Sfântului Mucenic Dimitrie - care apare fie ecvestru, cu mantie pe umeri şi în mână cu o lance cu vârful în jos, fie pedestru, în armură romană, având în mâna dreaptă crucea, iar în stânga lancea - până în anul 1948. În 1992, Consiliul Municipal Bucureşti a reluat stema din 1930, perpetuând astfel confuzia făcută încă din 1864. Pe bună dreptate unii bucureşteni se întreabă de ce să figureze în emblema oraşului Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, un sfânt militar, care nu este din neamul nostru şi nu are moaştele la noi în ţară, şi să nu fie reprezentat Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, de origine valahă sud - dunăreană, naturalizat la noi prin evlavia credincioşilor şi cu moaştele în Catedrala Patriarhiei, proclamat de Biserica noastră sfânt autohton, ca şi Sfânta Parascheva de la Iaşi sau Sfânta Filofteia de la Curtea de Argeş (v. Ştefan Radu, bucurestiinoisivechi.blogspot.com/… 21)
Ocrotitorul Bucureştilor, Sfântul Dimitrie cel Nou, crescător de animale în tinereţe la fel ca şi ciobanul Bucur (fondatorul legendar al cetăţii de pe Dâmboviţa) întuchipează spiritul mioritic, defensiv : blândeţea, milostenia, ospitalitatea, fiind o pildă vie de aleasă viaţă creştină pentru bucureşteni, într-o lume dominată de catastrofe naturale şi sociale. Bucureştiul medieval este bântuit de incendii (se produceau destul de des pentru că în mahalale, casele erau construite din lemn şi acoperite cu şindrilă sau trestie ) cutremure, inundaţii, secetă, foamete, molime (ciuma a ucis mai mult de jumătate din populaţia Europei în Evul Mediu). Bucureştenii îşi aleg protector pe Sfântul Dimitrie Basarabov în plină epocă fanariotă (1774), un secol de instabilitate politică (40 de domnii în Ţara Românească şi 36 în Moldova ) şi de fiscalitate excesivă; corupţia, venalitatea , goana după înavuţire a domnitorilor au adus populaţia în stare de sărăcie lucie ; domnii fanarioţi au jefuit efectiv ţara pentru a plătii dările către poartă şi datoriile faţă de creditori; haraciul, peşcheşul şi mucarerurile cât şi obligaţiile în natură au fost substanţial majorate. Pe plan extern, în contextul luptei puterilor europene pentru dominaţie în Balcani, pe teritoriul românesc- tamponul între turci, austrieci şi ruşi- s-au purtat mai multe războaie între anii 1711 şi 1812 ce s-au soldat cu sacrificii umane şi teritoriale. În aceste vremuri ostile, smerita cugetare a monahului Dimitrie ne învaţă omenia, plânsul de bucurie făcător, ne vorbeşte despre tăierea patimilor şi înfrângerea ispitelor deşarte, despre trebuinţa de a răbda încercările, ne îndeamnă la rugăciune.
Omenia, alături de patriotism, preţuirea libertăţii şi credinţa religioasă străbună este considerată de scriitorul Stelian Baboi, în lucrarea Dominantele moral-spirituale ale poporului român, însuşirea noastră definitorie (v. Spiritualitatea morală a poporului roman, 9, pp. 29l,292). Autorul respinge teza că românilor le-ar fi specifică atitudinea de acceptare a ,,răului mistic” şi că le-ar fi proprii o serie de carenţe congenitale, precum ,,indiferenţa”, ,,delăsarea” ori ,,resemnarea în faţa răului”. Dimpotrivă, argumentează că ,,mobilul vieţii morale” a poporului român îl reprezintă tocmai ,,confruntarea dintre bine şi rău”. Nici vorbă de imaginea unui popor care, vreo mie şi mai bine de ani, ar fi ,,dormitat” la adăpostul Carpaţilor, aşa cum era de părere Emil Cioran. Nu se poate susţine coerent ,, (o) pornire ancestrală a românilor către răul cosmic şi (o) supuşenie oarbă în faţa maleficului” (idem, p. l00 ), autorul dând drept exemplu basmele româneşti, unde răul, departe de a fi acceptat în mod fatalist, este în mod viguros combătut.
De asemenea, Dumitru Stăniloaie apreciază singularitatea semnificaţiei termenului „omenie” în limba română: Numai poporul român a creat de la om un derivat încarcat de tot idealul spre care trebuie sa tindă omul; numai poporul român a văzut în om această potenţă de supremă calitate, care poate exista în lume. La Nietzsche, Ubermensch ( Supraomul ), ca ideal al seniorului feudal,este nepăsător faţă de ceilalţi,iar omul de omenie(Menschlich, all zu menschlich), o fiinţă umană demnă de dispreţ, care se împacă cu toate formele de compromis şi de slăbiciune. Omenia la români reprezintă un nume general pentru toate relaţiile cinstite, atente, sincere, înţelegătoare, lipsite de gânduri de înşelare a semenilor. A fi om de omenie înseamnă a fi om adevărat, a fi realizat adevaratele calitaţi de om. Omenia înseamnă frână în calea tuturor pornirilor care coboară pe cineva de la treapta de om. Omenia e graniţa între om şi animalul inconştient sau fiară.(v. Reflecţii despre spiritualitatea poporului român ,www.DIROBENELU.com, 23)
Pentru împlinirea destinului lor : supravieţuirea într-un spaţiu balcanic ostil, independenţa şi desăvârşirea unirii, apărarea integrităţii teritoriale, bucureştenii ca şi toţi românii aveau trebuinţă şi de arme, de un sfânt militar, model de curaj, vitejie, dârzenie, tenacitate, spirit de sacrificiu, jertfă pentru valori supreme, îndemn la luptă şi biruinţă: Sfântul Mare Mucenic Dimitrie. Mihail Kogălniceanu propune pe stemă un sfânt militar, probabil din necesitatea de a stimula şi astfel voinţa, spiritul ofensiv al locuitorilor capitalei, de a-i mobiliza în vederea împlinirii idealurilor noastre naţionale. La 9 mai 1877, el va spune: (...) Noi trebuie să dovedim că suntem naţiune vie, trebuie să dovedim că avem cunoştinţa misiunii noastre, trebuie să dovedim că suntem în stare să facem şi noi sacrificii pentru ca să păstrăm aceasta ţară şi drepturile ei pentru copiii nostri, şi această misiune în momentele de faţă este încredinţată fraţilor şi fiilor noştri care mor la hotare (v. Discursul lui Kogălniceanu din Adunarea Deputaţilor, 4. p.4).
Alegerea unui sfânt militar pe stema Bucureştilor se justifică dacă luăm în considerare convingerea românilor că se apără şi luptă sub semnul crucii, pentru a proteja Poarta creştinătăţii. Aşa cum armata Bizanţului luptase împotriva adversarilor invocând protecţia Sfinţilor Mucenici Militari, în spaţiul etnic românesc s-a dezvoltat cultul sfinţilor militari Dimitrie, Gheorghe, Teodor, fapt demonstrat şi de frecvenţa reprezentării lor fie în iconografia lăcaşurilor bisericeşti şi a aşezămintelor mănăstireşti, fie în vexiologia oştilor din Ţara Românească.
Iată de ce considerăm că personajul redat pe Stema Bucureştilor întruchipează un arhetip, sinteză între Sfântul ascet Dimitrie cel Nou Basarabov şi Sfântul militar Dimitrie Izvorâtorul de mir, o reprezentare heraldică a divinităţii populare sincretice SÂMEDRU. |
